Perete alb

" Norii erau ca niste vanatai pe un cer de un albastru timid, dar asta si pentru ca movul cu ceva reflexe de rosu dadeau mai multa gravitate norilor decat de obicei. Cu aproape o ora inainte ca seara sa se infinga cu totul in pamant, soarele incerca noi nuante de lumina, ca un pictor genial, iar norii, ascultatori, se imbracau cu ele. Nu erau nori cu ploaie, ci doar cu ceva culori si aveai senzatia ca daca, totusi, ar incepe sa ploua, ar ploua cu picaturi din culorile lor si ne-ar vopsi pe toti.
Asa erau si lacrimile ei: cand plangea, o multime de culori nemaivazute o inconjurau si ii descopereau o gramada de stari, astfel incat sentimentele pareau ca au propriile lor culori. Tristetea e usor violet, dezamagirea un rosu stins in contur albastru, indiferenta e verde cu maro, frica e mov, dragostea e portocalie- combinatia perfecta intre rosu si galben, intre iubire si gelozie, sperantele sunt bleu cu roz, nerabdarea e verde aprins, iar fericirea e alba, o suma a tuturor culorilor si starilor. Nu construiesti fericirea fara toate sentimentele astea, cum nu ai pur alb fara toate culorile si nuantele de pe lumea asta.
Ca si seninul cerului, in ultimul timp si mai mult decat de obicei, albastru privirii ei era acoperit de nori. Iar norii plangeau cu lacrimi.
Ea nu mai era de mult un copil in corp de femeie. Copilul din ea era pedepsit si inchis intr-o camera de la care ratacise cheia si nu mai putea sa intre, nici macar cat sa-l hraneasca. Nu si-a dat seama ca , odata cu el, in aceeasi camera, isi inchisese si visele si nu putea acum sa mai ajunga nici la ele. Si nici ele nu mai putea fi hranite din afara camerei. Tot ce o tinea in viata se afla in alta camera, dupa o usa la care chiar ea a aruncat cheia. Era in pericol. Dincolo de usa, dintr-un instinct de autoconservare, copilul si visele se hraneau reciproc, hotarati sa nu moara nici unul atata timp cat erau impreuna. Depindeau unul de celalalt. Dintr-un alt instinct, copilul fiind obisnuit sa i se spuna ca el greseste mereu si ca este vinovat pentru toate relele, credea ca, de fapt, femeia ramasese inchisa in afara usii din vina lui si se hotari impreuna cu visele sa faca orice sa iasa de-acolo si sa o salveze. Cel mai tare se speriasera nu de linistea din cealalta camera, ci de faptul ca nu-i mai auzeau rasul. Si asta ii facea sa fie si tristi si tematori.
Copilul stia foarte bine cat de important e pentru ea sa zambeasca, pentru ca mai demult, in zilele lor bune, ea-i spusese: “Zambeste tot timpul si nu te vei imbolnavi niciodata de nimic. Ori de cate ori te vei supara, imagineaza-ti un perete mare si alb cu o multime de buline colorate pe el. Culorile sunt sentimentele tale, iar albul este fericirea. Atat timp cat exista si putin alb pe peretele tau, orice culoare o sa-ti para mai frumoasa si mai calda.” Tot atunci ii mai spusese ceva, dar inca nu era in stare sa isi aduca aminte, era totusi doar un copil. Iar el avea acum toate motivele sa fie ingrijorat. Daca ea nu mai zambea din cealalta camera, inseamna ca s-a imbolnavit? Patise ceva? Sau doar plecase de tot si nu avea sa o mai vada niciodata? Ultimul gand il sperie mai tare decat celelalte si se gandi la ce trebuie sa faca pentru a deschide usa sa o salveze si, astfel, sa-si rascumpere greseala fata de ea. Inca nu stia cu ce gresisem dar asta nu mai conta pentru el, pentru ca deja avea o idee despre ce trebuie sa faca. De cealalta parte a usii, prin camere goale, ratacea ea, atat de frumoasa in interior. O stabilisera deja toate oglinzile care au privit-o vreodata. Pot sa folosesc cuvinte, dar prefer culori. Dar si pentru asta ar trebui sa inventez unele noi, pentru a o desena intocmai. In ea se ascunde adevarate opere de arta. E ca un muzeu celebru, dar pe care acum il tine inchis, de teama s anu fie expusa sau sa nu fie jefuita de vreun tablou valoros in emotii, pictat chiar de ea. Si atat de putini sunt cei care inteleg arta adevarata, arta ei. Tot timpul avea o teama, si cateva momente de slabiciune mai deschideau cate o fereastra pe care puteai sa tragi putin cu ochiul si sa te uiti in inima ei. Era ca o tara cu peisaje frumoase, dar nu dadea numanui viza de trecere de teama sa nu fie invadata. Era ca un tort, dar fara sa lase pe cineva sa sufle in lumanari, de teama sa nu fie stinsa si impartita in felii mici tuturor, fara se bucure de ea cu totul.
A hotarat sa se ascunda de lume si sa se caute, din nou, pe ea. Singura, intr-un loc gol, fara nicio mobila, totusi, nu putea sa se gaseasca. Tacuta in glas si in priviri, nu vedea decat peretii care o inconjurau. Si nu era niciunul alb....
Cativa metri si o usa mai incolo, o idee isi facuse loc langa copil si vise. Era ideea salvatoare a copilului si aparuse ca un super erou in noapte. La ei nu era noapte, dar era sigur aproape intuneric. Fara se sfatuiasca macar putin cu visele, copilul se gandise ca daca se face mare mai repede o sa aiba puteri sa iasa, sa forteze usa. Nu stia, in inocenta lui, ca, daca va imbatrani prea repede, visele nu o sa-l mai recunoasca si ca vor fi ca niste straini. Si atunci, de teama sa nu ramana si ele singure, visele au chemat si ele pe super eroii lor, sperantele. In uniforme bleu cu roz, o echipa de interventie coboara din tavan, agatati de un fir de ata.
- Suntem echipa ASR si am fost chemati de urgenta!
Era vocea unui omuletz mic, ciufulit, cu ochi mari, prins de capatul de ata cu niste manute indemanatice, purtand o manusa bleu si una roz.
- Ce inseamna ASR, ca parca am mai auzit undeva de voi?! Intreaba mai mult decat mirat copilul.
- Inseamna “Acum Sperantele Revin” si lucram intr-o colaborare foarte buna cu visele. Unde sunt ele, suntem si noi undeva in umbra si avem grija ca ele sa nu pateasca nimic.
- Si de ce sunteti asa de mici? Nu sunteti si voi ca toti oamenii?
- Nu trebuie sa fii mare ca sa-ti faci simtita prezenta. Iar daca am fi la fel de mari ca oamenii, cum am mai putea incapea in ei sa-i ajutam?Asta este misiunea noastra, sa intram in mintea si sufletele oamenilor, sa fugim dintr-o parte in alta, pana cand toate simturile vor intredeschide putin usile,cat sa poata intra visele si sa-si duca treaba pana la capat.
- Si cum o sa stiti cand s-au deschis usile ca sa puteti intra cu tot cu vise?
- Exista niste semne care ne spun cand putem sa intram, incepu sa explice un vis.Cel mai usor de patruns este printr-un zambet. Cand acesta nu apare, ne mai raman usile de urgenta, cum ar fi o privire, un gest sau chiar si-un cuvant. De fapt, cuvintele sunt si usile de evacuare, pentru ca pe-aici suntem date afara cel mai repede, fara sa vrem. Asa ne-ai scos si pe noi din minte si sufletul tau. Cuvintele sunt cele care ne-au adus acum in starea asta de urgenta. Tu nu trebuia sa ne vezi niciodata, decat atunci cand ne implineam. Stim ca si tu, la randul tau, trebuie sa salvezi pe cineva, asa ca noi te vom ajuta sa ajuti. Esti pregatit?
- Dar de unde stiti ca asa o sa o pot ajuta pe ea?
- Simpla noastra prezenta este garantia succesului acestei misiuni si ne asigura ca mai este o sansa de salvare. Exista o singura conditie pe care trebuie sa o respecti tot timpul, astfel nu va mai exista cale de intoarcere niciodata.
- Care? Spune ingrijorat copilul, si in momentul acele doi-trei omuleti imbracati in mov aparura in coltul tavanului din camera, zambind preventiv. Frica isi trimisese spionii. Majoritatea celorlalti se aflau in camera si priveau de sus pe altcineva.
- Trebuia sa promiti ca nu o sa te faci mare niciodata. Asta e rolul tau in misiunea noastra. Pana la urma e la mintea oricui ca, asa cum noi suntem nici ca sa putem intra in tine, si tu trebuie sa ramai la fel de mic ca aucm, sa intri inapoi in cea care te-a inchis aici si care acum sufera in cealalta camera .

Ea incearca sa stearga cu lacrimi momentele in care l-a izolat pe copil, dar nu a ajutat-o la nimic. Isi aducea si mai tare aminte de clipele in care stateau de vorba si il sfatuia cum sa se poarte cu gandurile, cu visele, cum sa nu se puna niciodata rau sperantele pentru ca mereu va pierde. “Razi si toate usile inimii ti se vor deschide, Iubeste, si toate visele te vor sluji. Viseaza, si toate lumea va fi a ta”. Asa il invata cateodata. A deschis brusc ochii si a inteles: la fel ca in povestile pe care le stia de cand fusese si ea mica, unii copii cand se duc in locuri straine de ei, lasa in urma niste semne, niste firimituri, ca sa se stie drumul inapoi. Firimiturile pe care trebuia ea sa le urmeze, sa ajunga inapoi la copil, erau visele EI! S-a ridicat imediat si a inceput sa caute un perete cat mai curat. Omuletii mov deja incepeau sa plece unul cate unul din camera.
In aceeasi incapare, dar intre alti pereti, in umbra unui copil, sperantele impreuna cu visele puneau la punct ultimele detalii inainte de miscarea de interventie.
- Bun, noi suntem gata. Incepem?
- Ce trebuie sa fac eu? Intreba copilul, jucandu-se cu o rata de plus despre care nimeni nu stia de unde aparuse tocmai acum in camera.
- Tot ce trebuie sa faci este sa te gandesti la ceva frumos si sa razi. Sa ai un moment, cat de mic, de fericire. Cand vei incepe sa zambesti, noi vom intra, fara ca tu sa iti dai seama.

Putin speriat, copilul a strans rata mai tare in brate si atunci un macait de rata se auzi in toata camera. Mai auzise asta undeva, dar nu mai stia cand. Si apasa din nou. Rata facu iar “Mac!.” Iar asta il facu sa zambeasca. Cei din echipa ASR au inteles ca acesta este momentul cel mai potrivit si au inceput atacul. Copilul isi facuse un nou prieten din papusa asta si apasa mereu pe botul ratei, ca si cum aceasta ii povestea tot ce a facut de cand nu s-au mai vazut. Sperantele si visele deja ocupasera o parte din obiectivele propuse si nu se mai aflau in acea camera.
Pe un perete gri, o mana de femeie tocmai terminase de desenat, imaginar, conturul unei rate al carei bot iesise putin mai mare, comparativ cu restul corpului. Cum a apucat sa traseze ultima linie, pe perete prindea viata o pata alba. Planul ei functiona! Imediat a inceput sa deseneze aerul cu o viteza si o indemanare si mai mare.
Copilul nu putea sa nu zambeasca in continuu la sunetele pe care le scotea rata. Vazand ca are multe de auzit de la noul sau prieten, se aseza mai confortabil, in fund, sprijinit de perete. Dar se tot foia, de parca se asezase pe ceva. Cauta cu mana sa vada ce este si gasi o papusa. Se uita si mai mirat la fetita de plastic pe care o tinea in mana stanga si care clipea tare, cu gene lungi, spunand :” MAMA!”. In acel moment se facu si mai multa lumina in camera si in ochii copilului.
Dar si in cealalta camera lumina contura si ea, la randul ei, dar mai precis, o femeie care picta cu ambele maini adevarate scene de fericire. Aproape tot peretele din fata ei era acum alb. Lasase doar o parte nedesenata. Trase aer in piept si, cu emotie, incepu sa deseneze incet un dreptunghi cam cat ea de mare, care imediat prinse forma. Facu un pas spre perete si isi apropie mainile de ultima forma pe care o conturase. Lipi mainile de perete si impinse usor. Dreptunghiul ei devenise usa la care se gandise si deja lasa loc sa treaca unei urme de lumina din spatele peretului. Apasa si mai mult si deja putu sa priveasca in spatiul lasat de crapatura usii. Dincolo, pe jos, lipit de un perete alb, un copil asculta atent aventurile incredibile ale ratei galagioase si se ingrijea, ca o adevarata mama, de papusa care parea sa invie sub mangaierile lui.
Din picioare, fara sa mai intre in camera, ca sa nu deranjeze discutia celor trei, doi ochi caprui si doua buze roz priveau la copilul din ea, cu un zambet nesfarsit, avand deja pe chip culorile echipei ASR: “Asteptam Sa Revii....”, sopti doar pentru ea. "