joi, 26 iunie 2008

o ultima scrisoare.....

S-au implinit doi ani de cand Gabriel Garcia Marquez se retragea oficial din viata publica, trimitind o scrisoare de ramas bun prietenilor, cititorilor si admiratorilor lui. Poate ar fi bine sa o citim mai des si sa ne aducem aminte:
“Daca pentru o clipa Dumnezeu ar uita ca sunt o marioneta din carpa si mi-ar darui o bucatica de viata, probabil ca n-as spune tot ceea ce gandesc, insa in mod categoric as gandi tot ceea ce zic.
As da valoare lucrurilor, dar nu pentru ce valoreaza, ci pentru ceea ce semnifica.
As dormi mai putin, dar as visa mai mult, intelegand ca pentru fiecare minut in care inchidem ochii, pierdem saizeci de secunde de lumina. As merge cand ceilati se opresc, m-as trezi cand ceilalti dorm. As asculta cand ceilalti vorbesc si cat m-as bucura de o inghetata cu ciocolata!
Daca Dumnezeu mi-ar face cadou o bucatica de viata, m-as imbraca foarte modest, m-as intinde la soare, lasand la vederea tuturor nu numai corpul, ci si sufletul meu.
Doamne Dumnezeul meu daca as avea inima, as grava ura mea peste ghiata si as astepta pana soarele rasare. As picta cu un vis al lui Van Gogh despre stele un poem al lui Benedetti, si un cantec al lui Serrat ar fi serenada pe care i-as oferi-o lunii. As uda cu lacrimile mele trandafirii, pentru a simti durerea spinilor si sarutul incarnat al petalelor…
Dumnezeul meu, daca as avea o bucatica de viata… N-as lasa sa treaca nici o zi fara sa le spun oamenilor pe care ii iubesc, ca ii iubesc. As convinge pe fiecare femeie sau barbat spunandu-le ca sunt favoritii mei si as trai indragostit de dragoste.
Oamenilor le-as demonstra cat se insala crezand ca nu se mai indragostesc cand imbatranesc, nestiind ca imbatranesc cand nu se mai indragostesc! Unui copil i-as da aripi, dar l-as lasa sa invete sa zboare singur. Pe batrani i-as invata ca moartea nu vine cu batranetea, ci cu uitarea. Atatea lucruri am invatat de la voi, oamenii… Am invatat ca toata lumea vrea sa traiasca pe varful muntelui, insa fara sa bage de seama ca adevarata fericire rezida in felul de a-l escalada. Am invatat ca atunci cand un nou nascut strange cu pumnul lui micut, pentru prima oara, degetul parintelui, l-a acaparat pentru intotdeauna.
Am invatat ca um om are dreptul sa se uite in jos la altul, doar atunci cand ar trebui sa-l ajute sa se ridice. Sunt atatea lucruri pe care am putut sa le invat de la voi, dar nu cred ca mi-ar servi, deoarece atunci cand o sa fiu bagat in interiorul acelei cutii, inseamna ca in mod neferecit mor.
Spune intotdeauna ce simti si fa ceea ce gandesti. Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea dormind, te-as imbratisa foarte strans si l-as ruga pe Dumnezeu sa fiu pazitorul sufletului tau. Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea iesind pe usa, ti-as da o imbratisare, un sarut si te-as chema inapoi sa-ti dau mai multe. Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand voi auzi vocea ta, as inregistra fiecare dintre cuvintele tale pentru a le putea asculta o data si inca o data pana la infinit. Daca as stii ca acestea ar fi ultimele minute in care te-as vedea, as spune “te iubesc”si nu mi-as asuma, in mod prostesc, gandul ca deja stii.
Intotdeauna exista ziua de maine si viata ne da de fiecare data alta oportunitate pentru a face lucrurile bine, dar daca cumva gresesc si ziua de azi este tot ce ne ramane, mi-ar face placere sa-ti spun cat te iubesc, ca niciodata te voi uita.
Ziua de maine nu-i este asigurata nimanui, tanar sau batran. Azi poate sa fie ultima zi cand ii vezi pe cei pe care-i iubesti. De aceea, nu mai astepta, fa-o azi, intrucat daca ziua de maine nu va ajunge niciodata, in mod sigur vei regreta ziua cand nu ti-ai facut timp pentru un suras, o imbratisare, un sarut si ca ai fost prea ocupat ca sa le conferi o ultima dorinta. Sa-i mentii pe cei pe care-i iubesti aproape de tine, spune-le la ureche cat de multa nevoie ai de ei, iubeste-i si trateaza-i bine, ia-ti timp sa le spui “imi pare rau”, “iarta-ma”, “te rog” si toate cuvintele de dragoste pe care le stii.
Nimeni nu-si va aduce aminte de tine pentru gandurile tale secrete. Cere-i Domnului taria si intelepciunea pentru a le exprima. Demostreaza-le prietenilor tai cat de importanti sunt pentru tine.”

Love story

era tot cald...si azi...ca si ieri...si alaltaieri...tot tarziu...
si pentru el era tot devreme...ca si ieri ..si tot ca si ieri si alaltaieri aceeasi pagina scria aceleasi cuvinte...
si el scria ce ii dicta...
EA ca si ieri sau alaltaieri era tot acolo: in antetul si subsolul paginii si il intreba raspunsurile ce erau deja acolo scrise cu litere de-o schioapa ca doar cei atenti si curajosi sa le poate citi.

era tot cald...si cartea are coperti groase, colorate si miros a tipar...si literele nu se usuca desi e cald (asa a fost si ieri si alaltaieri)..."literele nu se usuca" spune el suparat ca s-a murdarit de cerneala pe mana dreapta..."ai rabdare, culorile traiesc singure si renasc atunci cand le iubesti" spuse ea si se gandi ca inca nu e pregatita sa foloseasca nuante vii...

era tot cald...si era si ultima seara...ca si ieri el se gandea la sperante si vise si la copilul ascuns care nu mai are inocenta copilariei...si tot ca si alaltaieri ea picta cuvintele in gri si privea locul gol din biblioteca care parca o indemna sa dea paginile...lampa cu gaz era pe sfarsite si acum le era la amandoi teama ca daca se va face intuneric nu vor mai reusi sa citeasca cuvintele scrise cu grija impreuna...

------
Carturarul gasi din intamplare cartea uitata pe un raft. Avea carti groase, uscate si mirosea a umed.Avea multe pagini si toate erau albe...Aseza cartea inapoi in biblioteca si sufla cu putere praful de pe raft.
O singura pagina era insa colorata ... in portocaliu ... "combinatia perfecta"...

vineri, 20 iunie 2008

Cuvintele nu sunt simple cuvinte

Pentru mine totul are sens indiferent daca respira sau nu. Exista acelui lucru nu a fost hotararea mea si consider ca trebuie sa accept asta. Mereu m-am intrebat ce dialog exista intre o floare si alta floare; o pasare si alta pasare; o carte cu o alta carte; chiar si intre litere. Consider ca literele comunica intre ele... prin cuvinte... Ce se ascunde intr-un cuvant? Ce simte un cuvant?
Cuvintele reprezinta instrumente la care am avut acces dintotdeauna si pe care le-am tot utilizat inca din ziua in care am inceput sa vorbim. Le consideram ca facand parte din rutina. Deseori vorbim fara a gandi in prealabil si fara a fi constienti de impactul cuvintelor noastre. Si, cu toate acestea, pot avea un impact de zile mari – atat asupra noastra, dar cu precadere asupra altora. S-a mai spus candva si ca limba reprezinta un indice al gradului de civilizatie. Ceea ce auzim in jurul nostru zi de zi transmite foarte multe despre cultura noastra, despre etosul propriu si, totodata, despre respectul pentru semenii nostri. Cea mai mare parte din limbajul cu care avem de-a face astazi poseda o doza de duritate. Mai precis, acesta este deseori necizelat, tradand furie si intentii negative. Dam peste el oriunde mergem si provine de la persoane care apartin tuturor categoriilor de varsta. Limbajul fiind pionul esential in tumultul fiecarei zile trebuie: sa ne determine sa devenim constienti de imensa putere a cuvintelor, pentru a invata sa le alegem cu mai multa atentie; sa ne ajute sa invatam cum sa observam partile bune ale fiecarui om si ale fiecarui lucru, identificand totodata oportunitati de a transpune in cuvinte observatii benefice; sa transforme limbajul pozitiv intr-un instrument pe care sa il folosim cu multa usurinta si naturalete. Propriul nivel de fericire si chiar respectul de sine vor spori in momentul in care vom reusi sa gasim punctul de echilibru al mesajelor si al cuvintelor pe care le alegem pentru a le transmite.

Perete alb

" Norii erau ca niste vanatai pe un cer de un albastru timid, dar asta si pentru ca movul cu ceva reflexe de rosu dadeau mai multa gravitate norilor decat de obicei. Cu aproape o ora inainte ca seara sa se infinga cu totul in pamant, soarele incerca noi nuante de lumina, ca un pictor genial, iar norii, ascultatori, se imbracau cu ele. Nu erau nori cu ploaie, ci doar cu ceva culori si aveai senzatia ca daca, totusi, ar incepe sa ploua, ar ploua cu picaturi din culorile lor si ne-ar vopsi pe toti.
Asa erau si lacrimile ei: cand plangea, o multime de culori nemaivazute o inconjurau si ii descopereau o gramada de stari, astfel incat sentimentele pareau ca au propriile lor culori. Tristetea e usor violet, dezamagirea un rosu stins in contur albastru, indiferenta e verde cu maro, frica e mov, dragostea e portocalie- combinatia perfecta intre rosu si galben, intre iubire si gelozie, sperantele sunt bleu cu roz, nerabdarea e verde aprins, iar fericirea e alba, o suma a tuturor culorilor si starilor. Nu construiesti fericirea fara toate sentimentele astea, cum nu ai pur alb fara toate culorile si nuantele de pe lumea asta.
Ca si seninul cerului, in ultimul timp si mai mult decat de obicei, albastru privirii ei era acoperit de nori. Iar norii plangeau cu lacrimi.
Ea nu mai era de mult un copil in corp de femeie. Copilul din ea era pedepsit si inchis intr-o camera de la care ratacise cheia si nu mai putea sa intre, nici macar cat sa-l hraneasca. Nu si-a dat seama ca , odata cu el, in aceeasi camera, isi inchisese si visele si nu putea acum sa mai ajunga nici la ele. Si nici ele nu mai putea fi hranite din afara camerei. Tot ce o tinea in viata se afla in alta camera, dupa o usa la care chiar ea a aruncat cheia. Era in pericol. Dincolo de usa, dintr-un instinct de autoconservare, copilul si visele se hraneau reciproc, hotarati sa nu moara nici unul atata timp cat erau impreuna. Depindeau unul de celalalt. Dintr-un alt instinct, copilul fiind obisnuit sa i se spuna ca el greseste mereu si ca este vinovat pentru toate relele, credea ca, de fapt, femeia ramasese inchisa in afara usii din vina lui si se hotari impreuna cu visele sa faca orice sa iasa de-acolo si sa o salveze. Cel mai tare se speriasera nu de linistea din cealalta camera, ci de faptul ca nu-i mai auzeau rasul. Si asta ii facea sa fie si tristi si tematori.
Copilul stia foarte bine cat de important e pentru ea sa zambeasca, pentru ca mai demult, in zilele lor bune, ea-i spusese: “Zambeste tot timpul si nu te vei imbolnavi niciodata de nimic. Ori de cate ori te vei supara, imagineaza-ti un perete mare si alb cu o multime de buline colorate pe el. Culorile sunt sentimentele tale, iar albul este fericirea. Atat timp cat exista si putin alb pe peretele tau, orice culoare o sa-ti para mai frumoasa si mai calda.” Tot atunci ii mai spusese ceva, dar inca nu era in stare sa isi aduca aminte, era totusi doar un copil. Iar el avea acum toate motivele sa fie ingrijorat. Daca ea nu mai zambea din cealalta camera, inseamna ca s-a imbolnavit? Patise ceva? Sau doar plecase de tot si nu avea sa o mai vada niciodata? Ultimul gand il sperie mai tare decat celelalte si se gandi la ce trebuie sa faca pentru a deschide usa sa o salveze si, astfel, sa-si rascumpere greseala fata de ea. Inca nu stia cu ce gresisem dar asta nu mai conta pentru el, pentru ca deja avea o idee despre ce trebuie sa faca. De cealalta parte a usii, prin camere goale, ratacea ea, atat de frumoasa in interior. O stabilisera deja toate oglinzile care au privit-o vreodata. Pot sa folosesc cuvinte, dar prefer culori. Dar si pentru asta ar trebui sa inventez unele noi, pentru a o desena intocmai. In ea se ascunde adevarate opere de arta. E ca un muzeu celebru, dar pe care acum il tine inchis, de teama s anu fie expusa sau sa nu fie jefuita de vreun tablou valoros in emotii, pictat chiar de ea. Si atat de putini sunt cei care inteleg arta adevarata, arta ei. Tot timpul avea o teama, si cateva momente de slabiciune mai deschideau cate o fereastra pe care puteai sa tragi putin cu ochiul si sa te uiti in inima ei. Era ca o tara cu peisaje frumoase, dar nu dadea numanui viza de trecere de teama sa nu fie invadata. Era ca un tort, dar fara sa lase pe cineva sa sufle in lumanari, de teama sa nu fie stinsa si impartita in felii mici tuturor, fara se bucure de ea cu totul.
A hotarat sa se ascunda de lume si sa se caute, din nou, pe ea. Singura, intr-un loc gol, fara nicio mobila, totusi, nu putea sa se gaseasca. Tacuta in glas si in priviri, nu vedea decat peretii care o inconjurau. Si nu era niciunul alb....
Cativa metri si o usa mai incolo, o idee isi facuse loc langa copil si vise. Era ideea salvatoare a copilului si aparuse ca un super erou in noapte. La ei nu era noapte, dar era sigur aproape intuneric. Fara se sfatuiasca macar putin cu visele, copilul se gandise ca daca se face mare mai repede o sa aiba puteri sa iasa, sa forteze usa. Nu stia, in inocenta lui, ca, daca va imbatrani prea repede, visele nu o sa-l mai recunoasca si ca vor fi ca niste straini. Si atunci, de teama sa nu ramana si ele singure, visele au chemat si ele pe super eroii lor, sperantele. In uniforme bleu cu roz, o echipa de interventie coboara din tavan, agatati de un fir de ata.
- Suntem echipa ASR si am fost chemati de urgenta!
Era vocea unui omuletz mic, ciufulit, cu ochi mari, prins de capatul de ata cu niste manute indemanatice, purtand o manusa bleu si una roz.
- Ce inseamna ASR, ca parca am mai auzit undeva de voi?! Intreaba mai mult decat mirat copilul.
- Inseamna “Acum Sperantele Revin” si lucram intr-o colaborare foarte buna cu visele. Unde sunt ele, suntem si noi undeva in umbra si avem grija ca ele sa nu pateasca nimic.
- Si de ce sunteti asa de mici? Nu sunteti si voi ca toti oamenii?
- Nu trebuie sa fii mare ca sa-ti faci simtita prezenta. Iar daca am fi la fel de mari ca oamenii, cum am mai putea incapea in ei sa-i ajutam?Asta este misiunea noastra, sa intram in mintea si sufletele oamenilor, sa fugim dintr-o parte in alta, pana cand toate simturile vor intredeschide putin usile,cat sa poata intra visele si sa-si duca treaba pana la capat.
- Si cum o sa stiti cand s-au deschis usile ca sa puteti intra cu tot cu vise?
- Exista niste semne care ne spun cand putem sa intram, incepu sa explice un vis.Cel mai usor de patruns este printr-un zambet. Cand acesta nu apare, ne mai raman usile de urgenta, cum ar fi o privire, un gest sau chiar si-un cuvant. De fapt, cuvintele sunt si usile de evacuare, pentru ca pe-aici suntem date afara cel mai repede, fara sa vrem. Asa ne-ai scos si pe noi din minte si sufletul tau. Cuvintele sunt cele care ne-au adus acum in starea asta de urgenta. Tu nu trebuia sa ne vezi niciodata, decat atunci cand ne implineam. Stim ca si tu, la randul tau, trebuie sa salvezi pe cineva, asa ca noi te vom ajuta sa ajuti. Esti pregatit?
- Dar de unde stiti ca asa o sa o pot ajuta pe ea?
- Simpla noastra prezenta este garantia succesului acestei misiuni si ne asigura ca mai este o sansa de salvare. Exista o singura conditie pe care trebuie sa o respecti tot timpul, astfel nu va mai exista cale de intoarcere niciodata.
- Care? Spune ingrijorat copilul, si in momentul acele doi-trei omuleti imbracati in mov aparura in coltul tavanului din camera, zambind preventiv. Frica isi trimisese spionii. Majoritatea celorlalti se aflau in camera si priveau de sus pe altcineva.
- Trebuia sa promiti ca nu o sa te faci mare niciodata. Asta e rolul tau in misiunea noastra. Pana la urma e la mintea oricui ca, asa cum noi suntem nici ca sa putem intra in tine, si tu trebuie sa ramai la fel de mic ca aucm, sa intri inapoi in cea care te-a inchis aici si care acum sufera in cealalta camera .

Ea incearca sa stearga cu lacrimi momentele in care l-a izolat pe copil, dar nu a ajutat-o la nimic. Isi aducea si mai tare aminte de clipele in care stateau de vorba si il sfatuia cum sa se poarte cu gandurile, cu visele, cum sa nu se puna niciodata rau sperantele pentru ca mereu va pierde. “Razi si toate usile inimii ti se vor deschide, Iubeste, si toate visele te vor sluji. Viseaza, si toate lumea va fi a ta”. Asa il invata cateodata. A deschis brusc ochii si a inteles: la fel ca in povestile pe care le stia de cand fusese si ea mica, unii copii cand se duc in locuri straine de ei, lasa in urma niste semne, niste firimituri, ca sa se stie drumul inapoi. Firimiturile pe care trebuia ea sa le urmeze, sa ajunga inapoi la copil, erau visele EI! S-a ridicat imediat si a inceput sa caute un perete cat mai curat. Omuletii mov deja incepeau sa plece unul cate unul din camera.
In aceeasi incapare, dar intre alti pereti, in umbra unui copil, sperantele impreuna cu visele puneau la punct ultimele detalii inainte de miscarea de interventie.
- Bun, noi suntem gata. Incepem?
- Ce trebuie sa fac eu? Intreba copilul, jucandu-se cu o rata de plus despre care nimeni nu stia de unde aparuse tocmai acum in camera.
- Tot ce trebuie sa faci este sa te gandesti la ceva frumos si sa razi. Sa ai un moment, cat de mic, de fericire. Cand vei incepe sa zambesti, noi vom intra, fara ca tu sa iti dai seama.

Putin speriat, copilul a strans rata mai tare in brate si atunci un macait de rata se auzi in toata camera. Mai auzise asta undeva, dar nu mai stia cand. Si apasa din nou. Rata facu iar “Mac!.” Iar asta il facu sa zambeasca. Cei din echipa ASR au inteles ca acesta este momentul cel mai potrivit si au inceput atacul. Copilul isi facuse un nou prieten din papusa asta si apasa mereu pe botul ratei, ca si cum aceasta ii povestea tot ce a facut de cand nu s-au mai vazut. Sperantele si visele deja ocupasera o parte din obiectivele propuse si nu se mai aflau in acea camera.
Pe un perete gri, o mana de femeie tocmai terminase de desenat, imaginar, conturul unei rate al carei bot iesise putin mai mare, comparativ cu restul corpului. Cum a apucat sa traseze ultima linie, pe perete prindea viata o pata alba. Planul ei functiona! Imediat a inceput sa deseneze aerul cu o viteza si o indemanare si mai mare.
Copilul nu putea sa nu zambeasca in continuu la sunetele pe care le scotea rata. Vazand ca are multe de auzit de la noul sau prieten, se aseza mai confortabil, in fund, sprijinit de perete. Dar se tot foia, de parca se asezase pe ceva. Cauta cu mana sa vada ce este si gasi o papusa. Se uita si mai mirat la fetita de plastic pe care o tinea in mana stanga si care clipea tare, cu gene lungi, spunand :” MAMA!”. In acel moment se facu si mai multa lumina in camera si in ochii copilului.
Dar si in cealalta camera lumina contura si ea, la randul ei, dar mai precis, o femeie care picta cu ambele maini adevarate scene de fericire. Aproape tot peretele din fata ei era acum alb. Lasase doar o parte nedesenata. Trase aer in piept si, cu emotie, incepu sa deseneze incet un dreptunghi cam cat ea de mare, care imediat prinse forma. Facu un pas spre perete si isi apropie mainile de ultima forma pe care o conturase. Lipi mainile de perete si impinse usor. Dreptunghiul ei devenise usa la care se gandise si deja lasa loc sa treaca unei urme de lumina din spatele peretului. Apasa si mai mult si deja putu sa priveasca in spatiul lasat de crapatura usii. Dincolo, pe jos, lipit de un perete alb, un copil asculta atent aventurile incredibile ale ratei galagioase si se ingrijea, ca o adevarata mama, de papusa care parea sa invie sub mangaierile lui.
Din picioare, fara sa mai intre in camera, ca sa nu deranjeze discutia celor trei, doi ochi caprui si doua buze roz priveau la copilul din ea, cu un zambet nesfarsit, avand deja pe chip culorile echipei ASR: “Asteptam Sa Revii....”, sopti doar pentru ea. "

joi, 19 iunie 2008

Game over

Un ecran gol si 25 de litere pe care le pot folosi. Exista momente in care nu imi doresc altceva, cele 2 necunoscute nu ma pot trada, nu imi pot face rau... Din pacate in real life ele nu pot controla ce mi se intampla. Mereu m-am intrebat daca exista prietenie adevarata si daca risti cand te app de anumite persoane. Merita? DA, daca privesti la mom placute si NU, daca ajungi intr-un punct mort si nu mai recunosti persoana pe care o numeai "prieten". Numeai....timp trecut. Imi lipseste cea mai buna prietena sau poate imi lipseste imaginea pe care o am inca tiparita in suflet... Cand radeam de urmele de la perna dimineatza sau cand mergeam la examen stresate ca trebuia sa mai invatam si ultimul capitol, dar am inceput sa face karaoke.... Nu judec pentru ca nu sunt in masura sa fac asta, dar simt si doare... Uneori e bine sa stergi cu buretele si sa nu te gandesti ce ar fi daca ar tb sa iei aceleasi decizii. Ai face la fel? Eu da... nu imi pare rau pentru ce a fost, imi pare rau pt ca nu va mai fi... indiferent de trecut prezent sau viitor... Viata este unica.. Adevarul pur si simplu este rareori pur si niciodata simplu......

miercuri, 18 iunie 2008

Timpul

Ca sa-ti dai seama cat valoreaza un an,
Intreaba un student care si-a picat examenele.
Ca sa-ti dai seama cat valoreaza o luna,
Intreaba o mama care a nascut prematur un copil.
Ca sa-ti dai seama cat valoreaza o saptamana,
Intreaba pe editorul unui ziar saptamanal.
Ca sa-ti dai seama cat valoreaza o zi,
Intreaba o persoana nascuta pe 29 februarie.
Ca sa-ti dai seama cat valoreaza un minut,
Intreaba un calator care a pierdut un tren.
Ca sa-ti dai seama cat valoreaza o secunda,
Intreaba-l pe un sofer care tocmai a evitat un accident.
Ca sa-ti dai seama cat valoreaza o milisecunda,
Intreaba un atlet care a castigat o medalie de argint la Olimpiada.
Ca sa-ti dai seama cat valoreaza o viata,
Intreaba-te ce simti cand pierzi pe cineva drag!
Pretuieste fiecare moment pe care il ai!
Pretuieste-l cu atat mai mult cu cat il petreci cu cineva deosebit,
Destul de deosebit pentru a-ti imparti timpul cu el.
Tine minte ca TIMPUL nu asteapta pe nimeni.
Ieri este deja istorie.
Maine este un mister.
Azi este un dar de la Dumnezeu

Despre mine: o necunoscuta

M-am nascut intre ani si inspre apa. Au venit in acelasi timp si in acelasi loc scoici, melci, alge si sirene, in plasma fantasticului, realul fiind construit si controlat pana in cele mai mici detalii de adulti care m-au pazit si crescut langa mare. Ma intorc din cand in cand acolo. E liniste, dar si intuneric. Colaj de secvente retro imbinate cu o tusa ultramoderna. Infinit si perfect nu-si gasesc inca locul. Umblu in timp pana reusesc sa ies din el. Atunci intervine spontaneitatea care ma arunca in lumea extraordinara a diversitatii. Libertatea dobandita e o specie de libertate curata, adevarata. Imi place sa migrez. Am invatat sa plec dincolo, in afara scolii, in afara casei, in afara familiei, in afara cugetului. Acolo sunt proaspata si pot crea. Alteori ma tin departe de aceasta natura si devin salbatica. La baza acestei lumi stau povesti, concepte cu legi paradoxale, care ma ajuta sa dezleg si sa vindec sirena dinauntrul meu, sa o imblanzesc, ca sa traim in tihna impreuna. Nu-mi dau seama in ce dimensiunea sa cantaresc avantajul. Am o voce fragila, cant in parelel cu corul o melodie intr-o armonie noua, mai subtila si mai sincera, fara retorica si care nu cauta sa dovedeasca unui necunoscut. Dragostea si gandirea se asaza subtil in acelasi ritm nestingherit. E neatins. Admir ce nu sunt eu. Femeia in absolut se metamorfozeaza constant. E complicat sa evadeze din mintea mea. O inspir si ma inspira. Vreau sa o desenez. Nu pot alege o culoare. Ele sunt radacini de suflet, hranesc somnul si constiinta. Sunt palide, voluptuoase, adanci, triste, moarte, reci, moi, diafane, parfumate, excesive, rare, crispate… infinite…
Fiecare e perfecta si fireasca in momentul ei.